Capitolul 1
MODERNISM Şl RAŢIUNE

În străvechile scrieri indiene numite Purana, epoca modernă în care trăim este denumită Kali Yuga, era confuziei şi a conflictelor. Yugas (vârstă, în sanscrită) sunt perioade de câteva mii de ani, care se succed într-o progresie ciclică. Dwapara Yuga a fost cea de a doua eră, când oamenii au început să-şi piardă unele dintre calităţile extraordinare pe care le-au avut în prima eră (Epoca de Aur), iar Kali Yuga (epoca modernă) constituie punctul cel mai de jos al evoluţiei morale şi spirituale în decursul fiecărui ciclu. Kali Yuga este urmată de Krita Yuga, era transformării sau a trăirii experienţei spirituale, iar ea va duce în cele din urmă la Satya Yuga, era adevărului, a realităţii, în care vor reveni Vremurile de Aur şi toate capacităţile omului vor începe să se manifeste din nou în toată măreţia lor. Astfel, potrivit Puranelor[1], umanitatea nutreşte mari speranţe de a se bucura de Satya Yuga, care va aduce pace, armonie şi iubire divină.

Comparând Kali Yuga, aşa cum este descrisă în Purane, cu stadiul actual al societăţii noastre, s-ar părea că perioada cea mai nefastă din Kali Yuga a început în cursul primului sfert al secolului XX. Este aproape incredibil modul radical în care cultura şi gândirea s-au schimbat într-un răstimp atât de scurt, în special în Occident. În Kali Yuga, toate valorile tradiţionale sunt din ce în ce mai depreciate şi chiar abolite, iar rătăcirea morală este de mari proporţii. În acelaşi timp, se caută febril noi forme de organizare. Puranele spun că, atunci când se va atinge punctul extrem al decăderii, oamenii vor pierde orice contact cu simţul interior al dharmei (simţul înnăscut al dreptăţii). Atunci, binele va fi confundat cu răul. Copiii nu-şi vor mai respecta părinţii. Bărbaţii vor gândi şi se vor comporta ca femeile, iar femeile vor deveni asemenea bărbaţilor. Cele mai decăzute specimene umane vor ocupa poziţii de autoritate şi putere, iar oamenii cu un înalt nivel spiritual vor fi marginalizaţi şi dispreţuiţi.

Cu toate acestea, în urmă cu aproximativ douăzeci de ani, a început să se manifeste era de tranziţie denumită Krita Yuga, care vesteşte debutul unei noi ere Satya Yuga. Krita Yuga este o perioadă excepţională de ascensiune spirituală, atunci când Puterea Divină Atotpătrunzătoare - care în sanscrită poartă numele de Paramchaitanya - devine activă la nivelul existenţei umane obişnuite. S-a prezis că această activitate divină va aduce mult aşteptata Satya Yuga, era evoluţiei şi a ascensiunii spirituale. Toate semnele arată că era Adevărului este în plină desfăşurare. Putem vedea foarte clar, de exemplu, cum oameni obişnuiţi devin conştienţi de adevărul Absolut şi de realitate prin Sahaja Yoga. Sahaja Yoga este unirea spontană a conştiinţei individuale cu Puterea Divină Atotpătrunzătoare prin trezirea energiei primare Kundalini, care există în stare latentă în toate fiinţele umane, în osul triunghiular de la baza coloanei vertebrale denumit sacrum[2] - osul sacru.

Krita Yuga se caracterizează şi prin faptul că în decursul ei va fi scoasă la iveală în mod automat falsitatea tuturor religiilor exterioare şi vor fi demascaţi toţi cei care deţin puterea, dar sunt necinstiţi şi lipsiţi de patriotism. Vor fi daţi în vileag toţi falşii profeţi şi conducătorii de culte, vor fi demascate toate organizaţiile care, în numele lui Dumnezeu, propovăduiesc minciuna şi ura, deoarece în Krita Yuga adevărul va ieşi la lumină. Vor fi demascaţi toţi afaceriştii corupţi şi aşa-zişii maeştrii spirituali.

A doua particularitate din Krita Yuga este că, de câte ori există abateri de la Dharma (legile intrinseci, divine ale Dreptăţii, care sunt înnăscute şi care o reglementează), drept rezultat, întreaga structură a lumii, precum şi manifestarea cosmosului vor genera un efect compensator corespunzător. Aceasta poartă denumirea de „Legea polarităţii” (Karma Phalam - roadele acţiunii, în limba sanscrită) care înseamnă că, indiferent de ceea ce face omul, el va culege roadele acţiunilor sale: „Cum semănaţi, aşa veţi culege.” Astfel, în decursul acestei Yuga, oamenii îşi vor primi fiecare Karma Phalam. Dacă şi-au dus viaţa în conformitate cu legile universale şi eterne ale fiinţei (Dharma), ei se vor bucura de o existenţă armonioasă şi îmbelşugată. Dacă, însă, au greşit şi s-au abătut de la calea de mijloc a dharmei, fie în plan individual, fie în plan colectiv, va trebui ca ei să plătească în cursul acestei vieţi.


India a dat naştere multor bărbaţi şi femei de seamă, însufleţiţi de idealuri nobile, care au apărat adevărul şi înţelepciunea tradiţională. Istoria Indiei a câştigat o mare bogăţie spirituală graţie sfinţilor, profeţilor, marilor regi şi reformatorilor sociali autentici, profund respectaţi şi veneraţi de către oamenii obişnuiţi. Toate aceste personalităţi au avut o cultură vastă, un caracter de excepţie şi un înalt nivel spiritual. Mahatma Gandhi, de pildă, el însuşi un suflet realizat, a format o întreagă generaţie de patrioţi adevăraţi. Asemenea lui Gandhi, toţi aceştia credeau într-o unică religie universală, care îmbrăţişa toate principiile marilor religii ale lumii. După Realizarea Sinelui, este uşor să se perceapă adevărul că toate aceste religii s-au născut pe acelaşi arbore al spiritualităţii, dar conducătorii religioşi au smuls florile din arborele care le hrănea şi au început să se lupte între ei cu florile moarte ale adevărurilor incomplete. Din păcate, cei mai mulţi dintre patrioţii generaţiei lui Gandhi au trăit puţin şi nu şi-au putut ocupa locul binemeritat în viaţa politică a Indiei. Din pricină că majoritatea religiilor din India nu sunt organizate şi fiecare este liber să aleagă orice credinţă doreşte, chiar şi fundamentalismul hindus aduce mai mult a naţionalism. Cu toate acestea, credinţa tradiţională într-o singură religie universală este încă foarte puternică şi astfel valorile tradiţionale ale societăţii au rămas, în esenţă, intacte.

Problema majoră a Indiei este sărăcia şi subdezvoltarea economică şi industrială după trei sute de ani de guvernare britanică. Situaţia este aici diferită de Anglia, unde Biserica Anglicană este unica autoritate pe plan religios. Cel mai rău este în Franţa, care este supranumită fiica mai mare a Bisericii Catolice. În ciuda tuturor activităţilor ilegale şi a delictelor îngrozitoare care sunt dezvăluite în toată lumea, acolo mai există o organizaţie denumită ADFI[5], care poate influenţa justiţia din majoritatea ţărilor europene. Cu toate acestea, Franţa este privită ca o ţară în care statul e separat de Biserică. Spre deosebire de Europa, în India nu există o religie oficială care ar putea să eticheteze orice altă credinţă drept cult sau sectă, ori să o condamne ca fiind indezirabilă, fără să facă nici un efort de a descoperi adevărul. Oamenii au voie să urmeze orice religie sau orice ideologie doresc. Partea negativă a acestei lipse de prejudecată şi a toleranţei religioase este că indienii pot să urmeze orice cale absurdă, sau să aleagă pe oricine drept guru. Din fericire, toţi acei falşi guru sunt foarte lacomi, ahtiaţi după bani şi atraşi de Occident, iată avantajul de a fi o ţară săracă! În ţările unde există însă o religie oficială, de stat, libertatea alegerii este complet îngrădită şi oamenilor li se refuză total dreptul de a afla despre alte căi spirituale, care i-ar ajuta în evoluţie, sau în a obţine mai mult decât poate oferi religia oficială. Drept urmare, ei se agaţă orbeşte de credinţa lor, sau sunt atraşi pe o cale greşită de un cult sau de o sectă. Religiile convenţionale au încercat să combată libertatea tradiţiei gnostice timpurii, care nu punea deloc preţ pe dogmele sau credinţele oficiale, ci preţuia doar adevărul, oriunde s-ar găsi el, ţintind numai către o cunoaştere directă a Realităţii Divine. Rădăcina „gna” din sanscrită înseamnă „a cunoaşte”. Mai există şi alte cuvinte precum „Bodha” sau „vida” care înseamnă a cunoaşte adevărul în sistemul nervos central propriu. De la „bodha” derivă cuvântul „Buddha”, sau „cel iluminat", iar de la „vida” derivă cuvântul „Veda”, ce desemnează cărţile străvechi ale cunoaşterii divine.

În ambianţa tuturor acestor duplicităţi şi tare morale din Occident funcţionează legea polarităţii. Bogăţia acumulată atât de lesne (prin spolierea resurselor naturale, prădarea nemiloasă şi exploatarea pieţelor din ţările aservite puterilor coloniale) a fost asimilată în ţările occidentale, ducând la schimbări uriaşe: o mare prosperitate materială, dar şi o slăbire progresivă a legăturii cu tradiţia culturală care le permite oamenilor să recunoască uşor valorile eterne ale dharmei. Aceste modificări profunde au subminat grav cultura tradiţională din Occident, lăsându-şi amprenta chiar şi asupra oraşelor din multe ţări subdezvoltate. Explicaţia constă în existenţa unei subtile tendinţe materialiste care a generat cultura grosieră a vremurilor actuale.

Ca urmare a celor două războaie mondiale şi a conflictelor din perioada războiului rece, au avut loc puternice atacuri asupra valorilor care, prin tradiţie, îi susţineau pe oameni. După cum se ştie din surse istorice precise, atacurile au venit în special din partea militarilor şi a marinarilor care au vizitat sau au locuit în ţările respective. Spre exemplu, armata americană, care a stat în Thailanda în timpul războiului din Vietnam, a fost într-o mare măsură răspunzătoare pentru subminarea şi distrugerea culturii tradiţionale şi pentru înlocuirea ei cu o anticultură a prostituţiei, a traficului de droguri şi a crimei organizate. De asemenea, mai este posibil ca cele două războaie mondiale să fi fost vinovate de prăbuşirea finală a vechilor sisteme de valori din lumea occidentală. Ego-ul care a dominat Occidentul în acele timpuri, nu numai că a subjugat alte ţări, dar a dus la declanşarea războaielor mondiale.

America a fost invadată de europenii care au distrus cultura paşnică a băştinaşilor. Este imposibil să găseşti vreun băştinaş care să ocupe o poziţie socială înaltă în America de Nord. În statele din America de Sud, ca de exemplu Argentina, s-au stabilit confortabil o serie de criminali de război germani. Se spune chiar că războiul din insulele Falkland a fost pus la cale de ei. Odată, le-am pus următoarea întrebare: „Cum aţi ajuns din Europa tocmai aici?” Iar ei mi-au replicat plini de importanţă: „A fost harul lui Dumnezeu care a folosit Biserica Catolică drept instrument”.


Capitolul 2

LIBERTATEA DE A ALEGE

Dacă întrebi un suflet iluminat: „Ce ţi-ar plăcea să ai?”, el va gândi, probabil, în felul următor: „Ce-ar putea să-mi fie de folos?”. El are deja totul dar, cu toate acestea, îţi va spune: „Dacă trebuie neapărat să merg la cumpărături, va trebui să cumpăr ceva prin care să-mi exprim iubirea faţă de ceilalţi”. Un suflet iluminat va cumpăra un lucru, doar dacă acesta are o valoare spirituală, pentru că există anumite obiecte, de o mare frumuseţe, care emit vibraţii răcoroase divine şi aduc o stare de pace în sufletele iluminate. Un asemenea om va ajuta poate cu bani vreun artist sau vreun sărman care încearcă să-şi câştige existenţa prin crearea de obiecte de artă. El îşi va cheltui banii, nu după principiul: „îmi place asta”, ci după acela că „Spiritul meu apreciază asta”.

Când cumpărătorul alege un produs sau altul numai pentru că „îi place”, în final nu se alege decât cu o grămadă de fleacuri, adică obiecte materiale la întâmplare. Îngrămădirea acestor lucruri nefolositoare, îi creează un sentiment de insatisfacţie şi chiar de supărare pe sine însuşi, pentru că a risipit atâţia bani pe ceva de care nu avea nevoie, iar acum trebuie să dea alţi bani pentru a scăpa de acele lucruri şi a le arunca undeva la gunoi. Instinctul uman de acumulare continuă să se manifeste, până când legea polarităţii face ca lucrurile, pentru care a făcut eforturi şi şi-a dat toţi banii, să înceapă să-l bântuie pe acela care nu mai ştie ce să facă cu ele. Obiectele încep să apară într-o lumină diferită şi el începe să gândească: „Nu am vrut să cumpăr asta; nu înţeleg cum am putut să iau asemenea urâţenie”. Nu ştie nici măcar cui ar putea să o dea cadou, pentru că nimănui nu îi trebuie ceva care deja s-a demodat.

Asta se întâmplă deoarece, în paralel cu libertatea de a alege, apare şi obligaţia de a fi în ton cu moda, idee ce determină o limitare a libertăţii omului. De pildă, poţi merge în vizită la cineva şi, după ce ai băut o ceaşcă de ceai sau o altă băutură, deschizi gura frumuşel şi dai drumul la o opinie personală: „Oh, nu-mi place covorul ăsta”, sau: „Nu înţeleg ce găseşti la pictura asta”, sau: „De fapt perdelele tale nu-mi plac”, sau: „Nu-mi place ceasul ăsta”, sau: „Nu pot să sufăr felul cum ai aranjat florile”, „Nu pot să sufăr tapetul tău!” şi aşa mai departe.

Este, într-adevăr la modă, să emiţi idei într-un mod arogant, pentru a-i răni pe alţii. Şi totuşi, dacă ne conducem după valorile tradiţionale, acesta este un comportament agresiv şi lipsit de bună cuviinţă. Nu numai că îi serveşti gazdei „preţioasa” ta părere, dar arunci în treacăt şi câteva observaţii spirituale despre persoana care a cumpărat obiectul respectiv, lăsând-o într-o derută totală.

În vreme ce te amuzi în acest fel, deloc onorabil, poate ar fi mai bine să te întrebi: „Cine eşti tu ca să spui astfel de lucruri care jignesc pe altul?” Dacă cineva ţi-ar spune exact acelaşi lucru, cum te-ai simţi? Realitatea este că, fiind un occidental al acestor timpuri, nu poţi aprecia nimic fără să intre în joc şi propriul Ego. Fiecare ispravă de acest gen, plină de aroganţă şi cruzime, îţi amplifică egocentrismul şi dă o mare satisfacţie Ego-ului. Ciudăţenia Ego-ului este că omul care îl posedă nu este conştient de el, ci îşi savurează doar propria insolenţă şi capacitatea de a-i ofensa pe ceilalţi. Dar Ego-ul continuă să se amplifice, până când ajunge ca un balon mare plutind în aer care plesneşte brusc. După care se descoperă că, asemenea lui Humpty Dumpty[1], respectivul a suferit o prăbuşire de toată frumuseţea. Ego-ul trebuie să-şi vâre coada în toate situaţiile care implică achiziţii, pentru a satisface dorinţa de a alege între cât mai multe variante; atunci domnul Ego intervine pentru a demonstra cât de deosebit şi de deştept este el.

Pentru a înrăutăţi lucrurile, toată lumea ţine morţiş să aibă gusturi unice şi personale. Dacă mergi cu un automobil american, înainte de plecare trebuie să descoperi cum se deschide portiera. Există multe posibilităţi de a alege şi atunci, fiecare maşină americană poate avea un mâner sau un sistem de blocare propriu, pe care nu îl poţi descoperi fără un instructaj prealabil. Dacă eşti surprins în vreun accident, nu poţi ieşi din maşină cu nici un preţ dacă proprietarul maşinii nu este şi el viu şi întreg ca să-ţi arate cum să ieşi. Asta este valabil şi pentru băile din America. Este mai bine să te informezi înainte de a intra acolo, pentru că fiecare cameră de baie are caracteristicile sale speciale şi, uneori, dacă intri neavizat pe uşă, poţi cădea într-un bazin sau, căutând comutatorul de lumină, ţi se poate întâmpla, să apeşi din greşeală pe butonul pentru duş şi să te pomeneşti cu un adevărat torent de apă în cap.

Francezii au un alt mod cu totul neobişnuit de a-şi manifesta individualitatea, deoarece sistemul lor de canalizare funcţionează diferit şi este o adevărată aventură să descoperi exact cum se foloseşte o toaletă franţuzească, deşi se spune că sunt experţi în băi. Atunci când francezii lucrează într-o altă ţară, ca India de exemplu, ei lucrează atât de ciudat, încât nimeni nu poate pune în funcţiune ceea ce au instalat. De exemplu, francezii au pus la punct în India un sistem de telefonie, pe care numai ei ştiu să îl utilizeze! Este adevărat că locuinţele trebuie să fie diferite, dar ele trebuie să aibă acelaşi standard de funcţionare. Băile, în special, ar trebui să aibă un mod simplu de funcţionare, dacă ţinem cât de cât la oaspeţii noştri. De asemenea, trebuie să existe consideraţie şi pentru cei care cumpără casa respectivă. Odată, în Anglia, am dorit să cumpăr o casă care avea cinci dormitoare şi o baie mare cât toate zilele. Proprietarul a afirmat: „Dacă este nevoie, se pot folosi de ea, concomitent, patru până la cinci persoane”. Altădată, am vizitat o casă în stil georgian. Când am întrebat unde sunt băile, mi s-a răspuns: „Pe atunci locatarii se foloseau de ferestre”. Nu am înţeles cum. Cei care trăiesc într-o casă toată viaţa, se pot acomoda cu un anumit sistem, dar el poate deveni necorespunzător pentru oaspeţi, sau pentru cei care călătoresc dintr-un loc într-altul.


Datorită modernismului, s-au creat, atât în construcţia caselor, cât şi în vestimentaţie, forme statice alcătuite din linii drepte şi din contraste puternice, calificate drept „simple”, „directe”, sau „sincere”. Toate creaţiile de acest gen sunt, în realitate, atât de posomorâte, de rigide şi de morbide, încât, după ce locuiesc o vreme în asemenea case, oamenii încep să aibă probleme de ordin psihic, sau chiar sfârşesc în spitale de boli mintale. În celelalte cazuri, cei care poartă hainele „la modă”, în care trebuie admirată doar eticheta pusă acum pe deasupra, spre etalarea bogăţiei, se afundă în cele din urmă în monotonie şi mediocritate.

Lucrurile făcute de maşini nu pot rivaliza cu varietatea de materiale din care se pot executa obiectele artizanale, mobilele şi feluritele podoabe. Se pot utiliza materiale diferite precum sticla, argila, lemnul de santal sau de altă provenienţă, fildeşul, sideful, nuca de cocos, lâna, bumbacul, alama, argintul sau aurul, în plus, se creează o protecţie ecologică, deoarece obiectele produse de mâna omului nu consumă atât de mult din resursele Mamei Pământ. Fiind vorba despre o activitate umană, se impune de la sine o limită naturală, care reduce consumul de materii prime şi forţă de muncă. Mai mult decât atât, mâinile artizanului nu creează gaze toxice care să străpungă stratul de ozon, sursa vitală de conservare a energiei şi de protecţie a fiinţelor. Singurul dezavantaj este că ne-am putea trezi, în final, cu prea multe lucruri frumoase. Dar este atât de minunat să le putem îngriji şi să găsim pentru fiecare un loc potrivit în casă, pentru a aduce frumuseţe şi armonie în viaţa noastră şi a celor care ne trec pragul. Chiar dacă am cumpăra ceva fără trebuinţă pentru noi, l-am putea dărui altcuiva, care să se bucure şi să-l aprecieze, pentru că este executat manual, pentru că este individual, unic şi încântător.

În zilele noastre se aduc critici tot mai severe arhitecturii moderne. Ele se referă, în special, la faptul că arhitecţii nu ţin cont de necesităţile reale ale oamenilor, care doresc să trăiască înconjuraţi de contururi care curg şi se mişcă, şi nu să se simtă încarceraţi, alienaţi şi izolaţi de lumea naturală şi adevărată, prin liniile rigide ale clădirilor moderne. Dacă examinaţi piaţa imobiliară, este foarte evident că oamenii preferă casele construite cu mai mult timp în urmă, când exista o preocupare crescută pentru a crea forme frumoase ce imitau natura. Fiecare centimetru pătrat şi fiecare particularitate a imobilelor vechi au fost păstrate cu mare grijă şi, chiar dacă se află într-o stare de uzură avansată, ele se bucură de un mare respect şi vând cu cele mai ridicate preţuri.


Ideea centrală din timpurile moderne este că trebuie să ai ceva nou în fiecare zi. Trebuie să existe zilnic o schimbare, care s-ar putea referi chiar şi la soţie sau copii, deoarece omul modern se plictiseşte foarte uşor. El trebuie să se hotărască atât de des să aleagă una sau alta, încât probabil că îşi oboseşte creierul peste măsură şi, atunci când în final a obţinut ceea ce a crezut că doreşte, descoperă că s-a plictisit şi de acel lucru. Acest secret este bine cunoscut producătorului. Mai întâi el îţi captează atenţia cu o gamă largă de opţiuni după care te plictiseşte, creând tot mai multe obiecte din care să alegi, pentru că acesta este singurul mod de a-şi menţine maşinile în funcţiune, iar acestea cer să fie alimentate în fiecare zi. El ştie cum să-ţi flateze Ego-ul şi să-ţi strecoare cu fineţe ideea că ai posibilitatea de a alege sau de a accepta. De pildă, cumpărarea sau vânzarea unei proprietăţi în Anglia, a unei case care nu este decorată sau îngrijită, fiind lăsată la voia întâmplării, implică sume de bani mult mai mari decât în cazul unei case perfect finisate şi frumos decorate. Ideea este că imobilul care este nefinisat e acela care satisface Ego-ul cumpărătorului, căruia i-ar plăcea să decoreze casa aşa cum va dori el. Astfel, opţiunea individuală devine criteriul deciziei asupra a ceea ce e mai indicat pentru cumpărător. Această alegere însă, este bazată pe jocul Ego-ului, iar dacă vreun producător este destul de abil să descopere modul în care îi poate prosti pe cumpărători, prin reclame în mass-media, sau prin aranjamentul vitrinelor, poate să obţină o grămadă de bani într-un timp record.

Capitolul 3

DEMOCRAŢIA

Marele Abraham Lincoln a fost acela care, în America, a transformat în realitate ideea unei democraţii autentice. El a afirmat, în mod special, că guvernul trebuie să fie „al poporului” dar, în ziua de astăzi, vedem că majoritatea ţărilor care se autointitulează democraţii, sunt mai curând „demonocraţii”. Ele sunt guvernate de oameni ahtiaţi fie după bani, fie după putere. Preocuparea pentru bunăstarea poporului, care ar trebui să constituie principalul scop al unei democraţii, a dispărut cu desăvârşire în vremurile moderne. Ea nu-i mai interesează pe oamenii care guvernează. Mulţi sunt aceia care susţin, nu fără să aibă dreptate, că America nu mai este condusă astăzi de către popor, ci doar de către cei bogaţi, de marii afacerişti, sau de actorii şi actriţele de cinema. Celelalte ţări dezvoltate sunt de asemenea, guvernate de bănci, producători, mass-media şi mafie.

Astfel, ideea lui Abraham Lincoln, asemenea ideilor tuturor marilor sfinţi şi profeţi, a fost complet deformată, împreună cu democraţia care a degenerat în cadrul societăţii moderne obsedate numai de bani. Toate principiile generoase lansate la început, s-au topit în ceaţa discuţiilor violente şi contradictorii, purtate cu prilejul diverselor conferinţe convocate în întreaga lume, pentru rezolvarea problemelor democraţiei. Stabilirea unor valori etice înalte care, iniţial, urmau să ocupe un loc prioritar în orice ţară democratică, a dispărut acum cu desăvârşire de pe ordinea de zi.

De pildă, America, măreaţa patrie a celor liberi sprijină fără nici o ezitare sau scrupul, orice ţară care convine politicii preşedintelui aflat la putere. Iar aceasta, indiferent de faptul că ţara respectivă ar putea fi condusă de un tiran care nu are nici cel mai mic respect pentru democraţie. De exemplu, America şi majoritatea ţărilor europene care se declară a fi democratice, au fabricat şi au vândut arme Irakului condus de Saddam Hussein. Multe ţări democratice şi-au dat astfel mâna, pentru a-i mări puterea şi agresivitatea, doar pentru că aceasta s-a întâmplat să fie convenabil pentru politica lor.

Democraţia reală este posibilă numai atunci când oamenii au asimilat, cu adevărat, principiile democratice şi respectă valorile etice, mai presus de orice. Oamenii care sunt ahtiaţi după putere şi care sunt dispuşi să facă bani prin orice mijloace, nu posedă o corectă ideologie democratică. Democraţia nu poate fi instaurată de oamenii lacomi, egoişti şi lipsiţi de caracter. Cei care umblă după femei sau beau în timp ce se ocupă de rezolvarea problemelor naţionale, reprezintă adevărata sursă a problemelor naţiunii şi ale întregii lumi.

Politicienii ar trebui să fie devotaţi bunăstării oamenilor, dar uneori politica devine ca un joc de şah, în care singurul scop este de a rezista cât mai mult posibil, înainte de a fi făcut mat. Politicienii nu vor să-şi părăsească fotoliile de care sunt de-a dreptul lipiţi, până când nu sunt forţaţi să-şi recunoască eşecul. Până la ultima suflare a vieţii, vor să se afle într-o continuă beţie politică. Ei îşi dau demisia doar atunci când, în mod irevocabil, se află cu un picior în groapă. Asemenea oameni, de o calitate atât de îndoielnică, nu pot sluji o democraţie adevărată. Pentru o democraţie, este nevoie de vizionari plini de nobleţe, învăţătură şi compasiune, care au o atitudine benefică faţă de popor şi o dăruire completă faţă de idealurile democraţiei.

Unde este acea ţară democratică, ai cărei oameni să aibă caracterul potrivit pentru a susţine o democraţie pură şi dreaptă, ca aceea prefigurată de Abraham Lincoln? În lumea a treia, unde politicienii imită cu religiozitate exemplul ţărilor dezvoltate, sistemul valorilor democratice este degradat într-o măsură şi mai mare. În India, de exemplu, cei aflaţi la putere resping eradicarea sărăciei, pentru că, în schimbul unei sume derizorii, pot cumpăra voturile celor sărmani. Sau susţin o minoritate naţională, pe care o flatează pentru a o folosi ca o bancă de voturi. Astfel, sărăcia din ţările subdezvoltate ajută, de fapt, la menţinerea acestui tip de „demonocraţie”.

Nicăieri în lume nu există un guvern democratic, într-adevăr „al poporului, pentru popor şi din mijlocul poporului". În realitate, vedem oameni ajunşi la putere, care nu au nici un simţ al valorilor etice şi nici o grijă pentru poporul pe care ar trebui să-l slujească. Puterea politică este tratată ca o investiţie menită să aducă mai mulţi bani, la fel ca în lumea afacerilor. Abraham Lincoln, ca orice sfânt, a avut privirile îndreptate asupra valorilor absolute şi nu a ştiut că oamenii nu erau pregătiţi pentru un ideal atât de înalt precum democraţia, şi că cei mai mulţi dintre ei vor tinde să se abată de la calea dreaptă şi îngustă a dăruirii de sine pentru bunăstarea colectivă, urmând în schimb drumul bătătorit şi larg al interesului propriu. Oamenii aleşi pentru a fi la putere trebuie, în mod esenţial, să fie interesaţi de prosperitatea întregii naţiuni şi să fie înzestraţi cu înţelepciunea cerută de munca depusă în spiritul slujirii celorlalţi.

Un conducător benefic, sub forma regelui filosof (aşa cum a fost conceput de Socrate), este persoana ideală care ar trebui să fie în fruntea guvernului. O asemenea persoană trebuie să fie extrem de înţeleaptă, detaşată şi lipsită de orice dorinţă de lux, putere sau bani. Au existat, nu demult, asemenea oameni ca Mahatma Gandhi[1], Kemal Ataturc[2], Anwar el Sadat[3], Lal Bahadur Shastri[4], Martin Luther King[5], Nelson Mandela[6], Dag Hammarskjold[7] şi Mujibur Rahman.

Să vorbeşti despre înţelepciune în vremurile moderne, pare cam ciudat. Se pare că înţelepciunea a ieşit total din discuţie, deoarece raţiunea i-a luat demult locul. Pe baza logicii liniare şi limitate a simplei raţiuni, se formulează soluţii profund egoiste care să justifice acţiunile celor aflaţi la putere şi care, desigur, au o simpatie globală, reciprocă, faţă de toţi ceilalţi egoişti situaţi pe poziţii de putere. În acest fel, există o fraternitate a gândirii negative, în care toţi se susţin reciproc, în parlamente, adunări sau senate, iată de ce nu se face nimic cu adevărat folositor pentru mase. Dimpotrivă, politicienii ţărilor democratice se folosesc de toate mijloacele pe care le pot imagina, pentru propriile lor scopuri egoiste, sau pentru impunerea ideilor lor arbitrare.

De vreme ce acest desfrâu - căci asta a devenit libertatea într-o democraţie - le dă dreptul de a se bucura de putere până la abuz, ei au dus libertatea lor necontrolată dincolo de toate limitele şi opreliştile naturale. Politicienii, nu numai că au făcut mulţi bani, distanţându-se astfel de oamenii obişnuiţi pe care erau puşi să-i servească, dar sunt tot timpul descrişi cu multă admiraţie, ca fiind personalităţi marcante şi foarte bogate în sfera afacerilor. Orice om s-ar simţi ruşinat auzind asemenea lucruri despre cei pe care i-a ales şi în care şi-a pus atâtea speranţe.

Capitolul 4

RASISMUL

Rasismul constituie cel mai mare blestem pe care oamenii l-au aruncat asupra lor înşişi. Dumnezeu cel Atotputernic a făurit lumea într-o mare varietate de culori pentru a crea frumosul, dar varietatea aceasta se opreşte doar la culoarea pielii. Se spune că, mai demult, câţiva scriitori foarte prolifici din Anglia, au scris nişte enormităţi la adresa negrilor africani, atât de rapid acceptate încât albii au pornit cu toţii să-i extermine pe cei cu pielea colorată. Columb, de exemplu, a navigat spre America din greşeală, drept care spaniolii au considerat că trebuie să îşi extindă regatul într-acolo, exterminând pieile roşii în propria lor ţară. Unii dintre ei s-au refugiat în munţi, reuşind astfel să-şi salveze viaţa. Este greu de înţeles cum au ajuns spaniolii să se instaleze într-o ţară care aparţinea unui alt popor. Iniţial, a fost o expediţie de descoperire a unor noi pământuri, dar invadatorii au început, treptat, să-şi închipuie că au drepturi de proprietate asupra ţinuturilor şi că au dreptul de a urî sau a ucide oameni cu pielea închisă la culoare, sau care nu semăna cu a lor şi să le fure pământurile pentru totdeauna.

Diversitatea de corpuri, de fizionomii şi de culori ale pielii, creată de natură, este foarte importantă deoarece, în caz contrar, toată lumea ar arăta la fel, neexistând decât un uriaş regiment de chipuri monotone. Din nefericire, cei cu pielea colorată au fost numiţi „primitivi”, iar cei cu pielea albă „evoluaţi”. Discriminarea între o fiinţă omenească şi o altă fiinţă omenească, din pricina culorii pielii, reprezintă o aroganţă imposibil de tolerat. Toate fiinţele au aceeaşi inimă, aceleaşi simţăminte, acelaşi mod de a da glas iubirii sau urii. Ele zâmbesc în acelaşi fel şi plâng în acelaşi fel. Oamenii cu pielea mai închisă la culoare sunt stăpâni în ţara în care s-au născut. Ei pot fi primitivi sau înapoiaţi, dar nici un străin, nici măcar cei cu pielea albă, nu are dreptul de a le ocupa teritoriul, cu forţa, utilizând puşti şi tunuri împotriva unor băştinaşi neînarmaţi. Imaginaţi-vă cu câtă brutalitate au fost trataţi negrii ca sclavi. Deşi sclavia a fost abolită, puterile coloniale „albe” au continuat să-i persecute şi să-i tortureze cu sălbăticie pe oamenii săraci şi simpli din coloniile lor. Dacă istoria stăpânirii colonialiste din Africa, Asia şi America Latină ar fi scrisă în mod obiectiv şi veridic, amploarea crimelor comise de către conducătorii albi ar îngrozi întreaga umanitate. Personal, am trăit câteva experienţe de acest gen, în timpul stăpânirii britanice asupra Indiei. Englezii au intrat în India fără paşaport sau viză şi au rămas aici timp de aproape trei sute de ani. Astăzi, când indienii călătoresc în Anglia, cu vizele corespunzătoare, trăiesc experienţa cumplită a „interogatoriilor” la care sunt supuşi de către funcţionarii de la emigrare din aeroporturi. Fiind soţie de diplomat, aveam asupra mea un paşaport diplomatic şi, cu toate acestea, mi s-au pus o mulţime de întrebări necuviincioase şi jignitoare, totul din pricină că eram indiancă, adică nu eram albă. Odată, fără nici un motiv anume, m-au supus la o percheziţie corporală, toate acestea nefiind decât rasism flagrant, căci rasele albe vor să considere că au un drept „divin” de a se purta grosolan şi ofensator cu rasele „inferioare”, de culoare.

Capitolul 5
CULTURA DIN OCCIDENT

Cultura rezultă din credinţa, modul de gândire, emoţiile, aspiraţiile şi idealurile unei societăţi. Ea oglindeşte comportamentul propriilor membri în relaţiile dintre oamenii acelei societăţi şi cei ai altor culturi. Cultura atinge culmi sociale prin înţelepciune, seninătate şi moralitate. Cultura înnăscută a inocenţei şi spiritualităţii generează pace, cinste şi simţ moral în ansamblu, o cultură superioară conferă un limbaj plăcut şi cuviincios, precum şi o existenţă paşnică în familie şi în societate.

Pericolele prin care am trecut noi cei din epoca „modernă” şi tulburările pe care le anticipăm cu îngrijorare sunt inerente sistemului de valori al societăţilor democratice „libere”. Cultura acestor societăţi tolerante face ca mentalul sa reacţioneze într-un mod neechilibrat. Deoarece nu se acordă nici o importanţă calităţii vieţii private sau evoluţiei personale în planul vieţii de familie, sfera vieţii particulare este lăsată în seama celor care, în numele libertăţii, au abandonat complet forţa şi disciplina care erau constructive, benefice şi capabile să asigure o cultură ideală. Astfel, oamenii din Occident şi-au pierdut complet respectul pentru ceilalţi, pentru ei înşişi, pentru trupul lor, pentru mentalul lor şi pentru viaţa lor. Nu există nici un respect pentru părţile ascunse ale corpului şi nici pentru viaţa privată a fiinţelor omeneşti. Persoanele foarte moderne fac nudism, îşi expun corpul purtând cele mai moderne haine, se comportă ciudat, dansează ca sălbaticii şi aderă la tot soiul de secte şi culte absurde.

Este important să ne dăm seama că estetica modernă este complet lipsită de orice simţ al decenţei şi de orice sentiment al respectului faţă de sine iar cauza nu este prea greu de ghicit. Este incredibil modul în care ne comportăm atunci când devenim membrii unor organizaţii stupide şi lipsite de ruşine ca acelea create de falşi guru, atunci când ne lăsăm antrenaţi de capricii prosteşti sau de festivaluri nebuneşti, precum carnavalurile sau serbarea Halloween ori atunci când rostim „mantre” lipsite de înţeles. Oamenii moderni nu arată că ar fi conştienţi de valoarea propriei personalităţi, sau că ar respecta-o întrucâtva. Felul în care se dedau în public la cele mai meschine şi mai bestiale porniri (aşa cum se constată din motivaţiile sataniste oferite de multe secte în scopul de a încuraja un comportament josnic şi primitiv) este, în esenţă, identic cu cel propovăduit de teoriile lui Sade sau ale lui Freud, după care oamenii ar trebui să accepte şi să dea frâu celor mai josnice porniri doar pentru a nu fi acuzaţi de ipocrizie.

Dar care este scopul vieţii umane? Se pare că nimeni nu se mai preocupă de problemele cu adevărat importante. Acţiunile degradante ale oamenilor au atins o asemenea limită, încât a devenit imposibil pentru familie să-şi mai ţină sub control copiii care, la vârste foarte fragede, au deprins deja practici înjositoare şi distructive.

Capitolul 6 
RELIGIILE

Toate religiile, din cele mai vechi timpuri, au susţinut că bărbatul şi femeia trebuie să-şi purifice mentalul prin practici religioase şi printr-o gândire justă. Scopul fiecărei religii era de a realiza echilibrul, pentru a uşura înălţarea spirituală a căutătorului. A doua naştere, extazul, identificarea cu Sinele, starea de Buddha, starea Jaini[1], starea gnostică sau Atmasakshatkar sunt toate nume date Realizării Sinelui. Acesta era un lucru foarte bun în vechime, pentru cei care doreau să fie buni şi să evolueze spiritual. Ei se supuneau şi făceau întocmai ceea ce le cereau sfinţii, profeţii sau încarnările divine.

În India secolului al şaisprezecelea au existat mulţi sfinţi, care au fost şi poeţi. Chiar şi în secolul al doisprezecelea au trăit mari sfinţi, care au relatat despre viaţa spirituală. Tema principală a tuturor acestor sfinţi era că trebuie să ne curăţim pe noi înşine pentru ascensiunea noastră spirituală. Trebuie să ne purificăm pe noi înşine. Deci, cel mai măreţ lucru pe care trebuie să îl atingem este cea de a doua naştere a noastră, Realizarea Sinelui, mântuirea noastră. Acesta constituie scopul vieţii.

Am citit o carte despre lisus care a venit în India, în Kashmir, unde l-a întâlnit pe unul dintre regii dinastiei Shalivahan. Întâlnirea dintre cei doi este citată dintr-o carte veche a Puranelor scrisă în sanscrită, limbă pe care, probabil, autorul acelei cărţi nu o cunoştea. Acolo stă scris că regele Shalivahan l-a întrebat pe lisus de numele Său, iar acesta i-a răspuns că se numeşte Isa Masih. Apoi regele l-a întrebat: „De ce ai venit în această ţară?”. A primit următorul răspuns: „Vin dintr-o ţară unde oamenii sunt «Mleccha». Mleccha sunt cei care doresc să fie impuri, vulgari şi imorali”. În India de atunci, toţi străinii erau numiţi «Mleccha», deoarece indienii considerau că ei nu aveau cea mai mică idee despre purificare sau transformare. Cam aşa a decurs discuţia dintre Shalivahan şi Domnul lisus Cristos, după care Shalivahan l-a întrebat: „De ce nu te întorci să-i purifici pe acei oameni şi să-i înveţi despre Nirmal Tattwa?” (principiul purităţii). Probabil că atunci lisus s-a întors, şi după trei ani şi jumătate a fost răstignit de romanii care nu erau interesaţi de mântuirea sufletului. Acum, modul în care Biserica Anglicană încearcă să sprijine căsătoriile ilegale şi alte asemenea lucruri pe baza teoriei genelor, demonstrează că indienii aveau perfectă dreptate numindu-i pe cei din Occident «Mleccha».

Francezii erau numiţi de către indieni „Firangis”, ceea ce înseamnă „care schimbă multe culori” sau „care are o comportare artificială în scopul satisfacerii dorinţelor indecente”. Mai târziu, englezii au primit numele de „sahib” ceea ce înseamnă „mândru de hainele sale” sau „egocentric, lipsit de sensibilitate spirituală.”

In concordanţă cu Biblia, Shariat-ul este scris în cartea lui Ieremia. Aceste legi au fost date de către Moise evreilor, pe care i-a găsit într-o stare de mare decadenţă, când el s-a întors cu cele Zece Porunci. El s-a gândit că acei oameni aveau nevoie de o conduită foarte strictă, prin care ei ar putea ajunge la o anumită disciplină morală şi puritate. În caz contrar, asemenea oameni imorali nu ar fi putut atinge spiritualitatea. Shariat-ul nu a fost acceptat de evrei, dar a fost preluat ulterior de Mahomed, care a constatat că evreii nu puteau s îl accepte, dar s-a gândit că putea fi adoptat de cei care doreau să urmeze islamul, adică abandonul faţă de Divin. Simt că aceasta este o interpretare eronată. Mahomed nu ar fi putut să facă aşa ceva. El însuşi a propovăduit rahman-ul (compasiunea) de-a lungul întregii vieţi. Cum ar fi putut el să vorbească despre reguli atât de stricte pentru femei? Probabil că el a descoperit că oamenii din alte religii erau chiar si mai rău decât evreii decadenţi.

Aşa cum stau acum lucrurile, toate aceste religii sunt foarte greu de urmat. Cristos a spus că trebuie să te purifici, să-ţi controlezi atenţia si că trebuie să vezi prin introspecţie ce este rău cu tine şi să încerci să te cureţi. În caz contrar, El a spus (în Evanghelia după Matei 5: 29, 30; vezi şi Marcu 9: 43, 45, 47): „Dacă ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat (chiar dacă priveşti la o femeie de două ori), scoate-l şi leapădă-l de la tine... Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, tai-o şi leapăd-o de la tine”[2]. El a mai spus: „Oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” (Matei 5:39; vezi şi Luca 6:29). Imaginaţi-vă creştinii trecând cu vederea chiar şi o singură palmă! Când îi priveşti pe creştinii din ţările creştine, felul în care toţi creştinii au ucis oameni în toate colţurile lumii, te întrebi după ce criterii se numesc ei creştini.

Se poate înţelege cu uşurinţă, că toate acestea sunt reguli şi precepte imposibil de urmat de către oamenii moderni. Este probabil ca ele să fi fost propovăduite nu de către Cristos, ci de către Pavel, un intrus în Biblie şi cel care a redactat-o. Medicii au ajuns la concluzia că el era epileptic. Fiind un posedat, a debitat tot felul de minciuni cu colaborarea lui Petru, care a fost cel mai slab discipol al lui Cristos. Cum ar fi putut Cristos să-i dea tocmai lui cheile pentru a construi o biserică pe cele şapte coline? Dimpotrivă, El i-a spus lui Petru: „Înapoia mea, Satană!” (Matei 16:23). Dar cine este Satana? El este anticristul.

Este imposibil să găsim pe cineva demn de religia creştină, deoarece ar trebui să fie asemenea sfinţilor şi îngerilor care nu tolerează acţiunile nelegiuite de orice fel. Nu am văzut pe nimeni nici cu o mână tăiată, nici cu un ochi lipsă pe întreg cuprinsul împărăţiei creştine. Acest lucru dovedeşte că lumea urmează credinţa în Iisus numai în ce priveşte mersul la biserică şi ascultarea unor predici ţinute de persoane care nu sunt nici măcar suflete realizate şi care nu au primit adevăratul botez divin.

Capitoul 7
PACEA

Ego-ul este o boală foarte periculoasă, de care suferim cu toţii. Atunci când Ego-ul se umflă, omul se simte buricul pământului. El începe să plutească purtat de balonul Ego-ului şi nu mai resimte necazurile existenţei. Ego-ul este foarte mulţumit când îi poate răni pe alţii sau poate spune lucruri care îi vor face pe ceilalţi să fie extrem de nefericiţi. El te determină să faci lucruri cu desăvârşire inumane. Atâta vreme cât oamenii nu îşi fac introspecţia, nu pot sesiza caracterul malefic al Ego-ului. Dacă cineva se îmbogăţeşte pe neaşteptate, Ego-ul i se va umfla şi mai mult, căci orice realizare sau recunoaştere a unor merite poate umfla acest balon al Ego-ului.

A existat odată o jucătoare de tenis, care nu avea deloc încredere că va câştiga meciul următor. Prietenul ei i-a dat curaj, pentru a-şi învinge slăbiciunea. A plecat împreună cu ea în Anglia, i-a stat tot timpul alături, ajutând-o şi îmbărbătând-o. Pe parcursul meciului a susţinut-o, bătând din palme şi aclamând-o. În final, ea a câştigat meciul şi a primit o mulţime de bani, dar în culmea triumfului şi-a ignorat prietenul, şi chiar l-a insultat când el a încercat să-i vorbească.

Dacă cineva posedă vreo proprietate, atunci devine foarte încrezut. În trecut, au existat în India mulţi latifundiari care zbierau la toată lumea şi vorbeau pe un ton atât de ridicat, încât credeai că a venit sfârşitul lumii. În urma legislaţiei introduse acum patruzeci de ani, ei au fost expropriaţi, dar stilul le-a ramas neschimbat. Dacă un bărbat are lângă el o femeie frumoasă, fie că îi este soţie, fie că nu, Ego-ul i se umflă imediat. Intelectualii, oamenii de ştiinţă, birocraţii, profesioniştii şi politicienii sunt tot timpul victime ale acestui fenomen. Există anumite culturi, care creează asemenea personalităţi orientate către Ego. Probabil că bărbaţii şi femeile respective nu îşi dau seama cât de ridicolă este atitudinea lor şi nu realizează că influenţa Ego-ului îi împiedică să judece cu înţelepciunie.

Este clar că de câte ori încerci să te opui unui lucru care este în mod evident absurd, Ego-ul începe să se amplifice în mod conflictual. El explică foarte inteligent şi raţional toate falsele identificări. El împiedică omul să îşi dea seama de ceea ce este rău şi în afara normalului. Astfel de persoane pot să spună că acceptă pur şi simplu un comportament sau o atitudine, doar pentru că este ceva nemaivăzut.

Puşi în faţa unui lucru inedit, ei sunt gata de orice aventură stupidă şi prostească. Discutând odată cu un diplomat, am ajuns la Freud. La întrebarea: „De ce nu-mi place Freud?”, am răspuns: „Pentru că afirmaţiile sale sunt eronate şi propovăduieşte imoralitatea. Îl prefer pe Jung, care a fost foarte înţelept şi, opunându-se lui Freud, a urmat o linie rezonabilă de percepere a realităţii”. El mi-a replicat atunci: „De ce este acest Jung atât de mare? El a spus doar aceleaşi lucruri pe care le găsim şi în tradiţii. Ce noutate a adus? Freud a spus ceva cu totul nou şi de aceea este atât de mare”. Atunci i-am dat un răspuns destul de nediplomatic: „Domnule, dumneavoastră aţi mâncat toată viaţa acelaşi gen de mâncăruri, dar nu aţi mâncat niciodată şi masa. Este ceva nou, de ce nu încercaţi să mâncaţi masa asta de sufragerie?”. El a fost foarte şocat de remarca mea, deşi am rostit-o pe un ton foarte amabil. Acel domn era foarte inteligent şi binecunoscut pentru scrierile sale, aşa că am fost surprinsă văzând că, prin afirmaţiile sale iresponsabile, dovedea atâta necunoaştere a principiilor fundamentale ale vieţii. Probabil că în ochii altora, el apărea foarte tolerant, echilibrat, normal şi plin de imaginaţie, dacă şi aceştia vedeau lumea prin aceeaşi prismă cu el.


Am avut marea şansă de a vedea, în timpul vieţii mele, oameni din şaizeci şi cinci de naţiuni adunaţi cu miile la seminariile noastre unde nu se iscă niciodată conflicte sau certuri. Seminariile durează mai mult de o săptămână şi se ţin într-un sat îndepărtat pe malul mării. Au existat la început câţiva fermieri lacomi, care au încercat să polueze apa, aruncând gunoaie în fântână, dar nişte copilaşi de vreo patru anişori au venit să-mi spună, ca nişte mici îngeraşi, că nu trebuie să bem apă de acolo. Este uimitor cum apare ajutorul, în ciuda unor forţe negative puternice care îşi închipuie că pot să facă tot ce poftesc. Trăim timpuri binecuvântate, iar aceia care doresc să profite, pot descoperi cu uşurinţă sensul adevărat al vieţii.

Doar în lumina Spiritului putem observa şi simţi, la nivelul sistemului nervos central, că suntem parte integrantă dintr-un tată şi o mamă primordiali. Celulele aceluiaşi corp acţionează în mod colectiv. Dacă o parte a corpului este vătămată, atunci întregul organism se îngrijeşte de ea. Nu este nevoie să abordăm aspectul ştiinţific al problemei, dar corpul acţionează într-un mod perfect coordonat.


Capitolul 9 
Evoluția

Este foarte interesant să vedem cum am devenit fiinţe umane într-un interval de timp relativ scurt, pe parcursul unui proces evolutiv. Timpul necesar pentru a crea fiinţe umane este, într-adevăr, foarte scurt. Unii ar putea numi asta şansă, dar după legile probabilităţii nu ar fi fost posibilă realizarea acestei creaţii umane.

Procesul nostru evolutiv se bazează, de fapt, pe acelaşi principiu ca şi o navă spaţială. Nava spaţială are câteva porţiuni, fiecare legată în serie de cea următoare. La un timp oarecare după lansare, porţiunea inferioară se desprinde, imprimând o viteză mai mare restului navei. Dacă viteza iniţială a fost, să zicem X km/oră, după prima desprindere va deveni X² km/oră. Printr-o serie de asemenea accelerări, nava iese de sub influenţa gravitaţiei Pământului şi se îndreaptă către obiectivul său, care poate fi Luna sau Jupiter. Iată modul în care are loc şi evoluţia noastră, cu o viteză tot atât de mare. Viaţa este mai întâi creată la stadiul de amoebă. După un salt, viaţa atinge un nou stadiu. După o serie de astfel de salturi intermediare, sunt create fiinţele umane.

Şi la nivelul uman, la început atenţia noastră este orientată doar spre mâncare şi spre asigurarea unei anumite protecţii faţă de natură, cum ar fi o casă ori o colibă. După ce acest lucru a fost realizat, odată cu atingerea unui nou nivel de dezvoltare intrăm brusc într-un stadiu în care devenim foarte ageri şi inteligenţi. Astfel, începem să abordăm ştiinţa şi să dezvoltăm tehnologia prin care am putea să ajungem pe Lună sau pe Jupiter. Apoi, printr-un alt salt diferit de cel al realizării mentale, ajungem să creăm în fiinţa noastră o stare emoţională. Atunci când vedem întreaga lume mistuită de ură şi de competiţie, apare o nouă stare, iar aceasta este animată de dorinţa de compasiune, de iubire şi de pace. La acest nivel, sau chiar cu mult înainte, începem să căutăm ceva care se află dincolo de înţelegerea umană. Apoi ne îndreptăm spre un nou salt interior după care ne îndreptăm spre religie şi Dumnezeu. Nici acesta nu este stadiul final al evoluţiei, deoarece oamenii îşi dau seama curând că practicile religioase sunt doar ritualuri care nu ating şi, cu atât mai puţin, nu transformă, Sinele interior. Este evident că trebuie să căutăm ceva care se află dincolo de mentalul nostru.

Când căutătorii adevărului încep să caute în mod cinstit, deliberat, dar orbeşte în acest stadiu, atunci ei încap pe mâna falşilor guru, care sunt ca nişte hoţi în straie de regi. În scrierile noastre sfinte se spune că omul trebuie să se ridice până la un nivel la care realizează cea de-a patra dimensiune a conştiinţei, Turiya. Oameni de ştiinţă ca Francis Crick, fac cercetări asupra conştiinţei, în special a conştiinţei viziunii. Stadiul de Turiya este stadiul conştiinţei subtile totale. Oamenii de ştiinţă ar trebui să atingă Turiya şi apoi să descopere conştiinţa superioară care animă şi conduce întreaga conştiinţă umană mondială. Observ uneori că oamenii de ştiinţă se pierd pe căi înfundate şi nu doresc să accepte Divinitatea care le acordă o viziune completă a realităţii. În mod normal, noi trăim în trei dimensiuni. Sfinţii au atins cea de-a patra dimensiune a lor, şi prin această ascensiune, ei ajung la o linişte deplină, de integrare completă şi de conştiinţă totală a realităţii. Eforturile lor de a evolua au fost descrise în diferite limbi şi în diferite moduri. Cele trei dimensiuni în care existăm în mod obişnuit, sunt numite: fizică, mentală şi emoţională, iar a patra este dimensiunea spirituală. Prin utilizarea intensă a primelor trei dimensiuni, ajungem să ne dăm seama de inutilitatea vieţii şi începem să căutăm adevărul absolut, deoarece nu ne mai mulţumeşte nimic din ceea ce ne poate da liniştea mentală.

În India a existat un sfânt pe nume Markandeya, care se spune că a trăit cu paisprezece mii de ani în urmă. El a scris despre cea de-a patra dimensiune şi a descris-o ca pe o binecuvântare a Mamei Primordiale. A doua persoană care a fost foarte bine înzestrată cu acest gen de cunoaştere, a fost Adi Shankaracharya, care a scris multe cărţi. În prima sa carte, Viveka Chudamani, el descrie această a patra dimensiune şi explică motivul pentru care ar trebui să încercăm a o atinge.



Capitolul 10

MESAJUL METAŞTIINŢEI

Ştiinţa nu poate să răspundă la multe întrebări. În medicină, foarte mulţi au încercat să ajungă la acele minuscule lucruri numite gene. Oamenii de ştiinţă însă, sunt frustraţi deoarece genele nu le sunt de nici un folos pentru a depăşi realmente complicaţiile create de viaţa modernă.

Concluzia la care au ajuns aceştia, cum că genele ar fi doar moştenite, este absolut eronată. În realitate, genele reflectă şi personalitatea pe care ne-o creăm în viaţa cotidiană. Întreaga activitate a sistemului nervos se reflectă asupra genelor.

Ştiinţa nu poate explica de ce acetilcolina şi adrenalina acţionează în mod antagonic în organism. De asemenea, nu se poate explica de ce copilul care apare ca făt în pântecele mamei nu este expulzat de organism, aşa cum sunt respinse şi aruncate în afară toate celelalte elemente străine, potrivit naturii organismului respectiv. Fătul este, însă, păstrat până la un anumit punct al dezvoltării şi, atunci când este gata de a fi expulzat, încep durerile facerii iar pruncul ajunge să se nască în această lume. Cine, însă, calculează acest moment? Mai există şi alte întrebări la care ştiinţa nu poate furniza un răspuns. Atâta vreme cât ştiinţa se ocupă doar de materie sau de corpul omenesc, ea nu poate rezolva problemele timpurilor moderne. Ea nu poate descoperi problemele mai subtile sau mai complexe ale vieţii. De exemplu, care este scopul evoluţiei şi al vieţii omeneşti? Care este soluţia pentru a ieşi din necazurile vieţii moderne, atât de plină de confuzie şi de violenţă? Care este calea prin care putem realiza pacea mondială? Toate aceste întrebări aşteaptă răspunsuri extrem de importante, pe care ştiinţa nu este capabilă să le ofere.

Acum trebuie să ştim că răspunsul se află în noi înşine şi nu în lumea din afară. Uneori şi oamenii de ştiinţă ajung la concluzii foarte greşite. De pildă, în biologie se presupune că genele noastre sunt doar de natură ereditară şi înnăscută şi că ele ne determină caracterul. În primul rând, genele nu sunt doar înnăscute, deoarece descendenţii aceloraşi părinţi nu au firi şi comportamente asemănătoare. Mulţi părinţi care sunt foarte buni şi cinstiţi au copii care sunt adevăraţi monştri, iar părinţii alcoolici au copii care detestă alcoolul, etc.


Să vedem acum modul în care genele sunt amplasate în celulele noastre. În urma fecundării ovulului de către spermatozoid, se formează o celulă numită zigot. Dezvoltarea acestei celule parcurge patru etape, denumite profază, ametafază, anafază şi telofază. În celulă există 46 de cromozomi. Aceşti cromozomi sunt de două tipuri: patruzeci şi patru autozomi şi doi cromozomi sexuali (XX feminin şi XY masculin). Din ovul şi spermatozoid rezultă 22 de cromozomi, provenind dintr-o diviziune diploidă şi haploidă. Cele două celule sexuale se unesc sub forma unui fus şi dau naştere zigotului, care începe să se dezvolte prin diviziuni succesive. Cromozomii conţin milioane de gene, care au în alcătuirea lor miliarde de molecule ADN[1]. ADN este acidul dezoxiribonucleic, care este codul vieţii. ADN conţine o unitate structurală formată din trei elemente: baza azotată, monozaharida şi radicalul fosfat. Bazele azotate sunt de patru tipuri: timină, adenină, guanină şi citozină. Genele sunt asemănătoare cu nişte spirale ale căror elemente formează bucle suprapuse. Întotdeauna însă, timina se află în faţa adeninei, iar guanina în faţa citozinei.

Vom începe prin a arăta că în componenţa cromozomilor se află hidraţi de carbon, ca substanţă nutritivă. Hidraţii de carbon, precum zahărul, sunt formaţi din carbon, hidrogen şi oxigen. Carbonul îşi are originea în Mama Pământ, iar hidrogenul şi oxigenul în apă. Evoluţia a parcurs prima fază de hidrogen + oxigen = H2O (apă) + carbon = hidraţi de carbon. Apoi, în combinaţie a intrat azotul, pentru a forma aminoacizii care au adus viaţa în hidraţii de carbon. ADN are o bază azotată (conţinând azot şi hidraţi de carbon) şi fosfaţi, astfel încât atunci când succesiunea acestora se modifică, celula reflectă modificarea la nivelul caracterului persoanei. Concluzia conform căreia aceste gene sunt înnăscute este foarte periculoasă, deoarece ar însemna că oricine poate să găsească o scuză pentru orice stil de viaţă crud, criminal sau lipsit de sfinţenie. Acesta este un mod de a te sustrage răspunderii şi convine persoanelor care se află la cârma afacerilor religioase şi care încurajează o viaţă dusă în păcat şi cu totul străină literei scripturilor. Această concluzie fals ştiinţifică poate anula toate legile religioase sau federale. Oamenii de ştiinţă pot să proclame mult şi bine măreaţa victorie a ştiinţei asupra religiilor şi a moralităţii pure, dar adevărul este cu totul altul. În realitate, baza azotată este formată din fosfaţi, azot şi hidraţi de carbon. Datorită specificului canalului drept, apa din celule se diminuează şi, concomitent, se reduce cantitatea de fosfaţi, iar atunci persoana devine violentă. Atunci când persoana este extrem de docilă, hidraţii de carbon o fac letargică şi uşor de dominat. O persoană excesiv pe dreapta devine sadică, iar una excesiv pe stânga devine masochistă. Azotul conferă echilibru, şi atunci când energia interioară a evoluţiei permite absorbţia azotului de către celulă, se realizează forma nouă a unui sine evoluat.


Capitolul 11

SISTEMUL SUBTIL

În osul triunghiular numit sacrum în latină, există o putere reziduală a dorinţei pure. Acest os a fost numit de către greci sfânt, ceea ce înseamnă că şi ei cunoşteau existenţa acestei puteri. În limba sanscrită, puterea respectivă este denumită Kundalini.

Ajunşi aici, aş dori să afirm, cu toată umilinţa, că nimeni nu ar trebui să respingă această cunoaştere ca fiind inutilă, pe motiv că provine dintr-o ţară nedezvoltată ca India. Cultura occidentală a progresat foarte mult acum în domeniul ştiinţei. Civilizaţia occidentală este ca un copac foarte mare care a crescut peste limitele sale normale. Trebuie însă să îi descoperim rădăcinile, iar dacă ele se găsesc în India sau în orice altă ţară, de ce să nu acceptăm că un copac nu poate exista fără rădăcini, iar rădăcinile nu au nici un rost dacă nu hrănesc copacul, care altminteri s-ar prăbuşi.

Această putere a dorinţei pure este înfăşurată în trei spire şi jumătate. Spira este denumită în limba sanscrită Kundal şi deoarece energia respectivă este de natură feminină, ea poartă numele de Kundalini. Kundalini este aşezată în osul triunghiular, asemenea unei flori delicate care se trezeşte şi traversează cei şase centri energetici din coloana vertebrală, iar apoi străpunge zona fontanelei. Adevărul absolut, pe care trebuie să-l acceptăm, este că nu suntem corpul nostru fizic, nici mentalul, nici emoţiile, nici inteligenţa, nici Ego-ul sau condiţionările, ci suntem, dincolo de toate acestea, Spiritul pur.

Ajunşi în acest moment, vă voi mărturisi că această cunoaştere este accesibilă tuturor oamenilor, prin intermediul Sahaja Yoga. Sunt mulţi care o utilizează la nivel mental, deoarece ei citesc cărţi scrise de înţelepţi care nu au fost suflete realizate. Fiind prinşi fără scăpare în păienjenişul cuvintelor (Shabda Jalam), ei practică tot soiul de ritualuri, postesc (Japas, Tapas) şi fac acte de penintenţă, îşi părăsesc familiile şi societatea, încercând să ducă o existenţă de celibatari, care este cu totul împotriva naturii. Aproape toţi aceştia, sunt persoane orientate spre bani, şi au fondat organizaţii unde propovăduiesc tot felul de neadevăruri. Dar care este dovada minimă necesară, pentru ca oamenii să aprecieze ce au primit prin Sahaja Yoga, fără a plăti nici un ban? În primul rând, ei trebuie să primească experienţa Realizării Sinelui. Vor ajunge să simtă în vârful degetelor, suflul răcoros al Duhului Sfânt, şi vor primi puterea de a da realizarea altora. Ei ajung să cunoască ce nu este în regulă cu chakrele lor şi ale altora, şi devin capabili să le corecteze. Îşi corectează problemele rămase de la falşii guru, iar situaţia lor pe multiple planuri se îmbunătăţeşte considerabil. Cu toţii ajung să simtă o pace absolută, atât în interior cât şi în exterior. Căsătoriile celor din Sahaja Yoga sunt în proporţie de 95% foarte reuşite, iar copiii născuţi realizaţi, sunt nişte mari sfinţi.

Mai există şi un alt adevăr care trebuie acceptat, şi anume că există o putere subtilă a iubirii divine, care îndeplineşte întreaga lucrare vie. Acest proces poate fi explicat numai după Realizarea Sinelui. Energia Kundalini se trezeşte în mod spontan şi străpunge zona fontanelei. În acest moment, spiritul reflectat în inimă se iluminează şi, la rândul său iluminează atenţia, iar omul devine capabil să contemple fenomenul în fiinţa sa. În acelaşi timp se simte un suflu răcoros în vârfurile degetelor şi în zona fontanelei, acesta purtând nume diferite asupra cărora nu ne vom opri.

În timpurile moderne este foarte greu să-i convingi pe oameni că există o cale prin care se poate atinge pacea interioară. Mentalul omului modern este foarte complicat şi a ajuns la concluzia că poate rezolva problemele vremurilor actuale doar pe calea raţiunii. Această complicaţie a creierului, precum şi convingerea creată, nu permit nici unei idei despre adevărul absolut să pătrundă în mintea savanţilor, intelectualilor sau oamenilor de ştiinţă contemporani.

Ei nu vor să vorbească despre ceva care nu implică o discuţie în contradictoriu în cadrul vreunui seminar sau a unei conferinţe internaţionale. Asemenea idei nu sunt acceptabile pentru oamenii care savurează disputele şi trăiesc prin jocul lor. Pentru a da un exemplu, când am fost la Paris pentru prima oară şi trebuia să vorbesc publicului despre bucuria interioară, toţi m-au prevenit că arăt prea bucuroasă şi fericită, iar înfăţişarea şi atitudinea mea nu sunt acceptate de marii intelectuali ai Franţei, care vor trage concluzia că bucuria mea este pricinuită de ignoranţă, şi că dacă aş înţelege ce este viaţa, aş fi cu siguranţă cea mai nefericită persoană. Nu am putut înţelege cu nici un chip, cum şi-au format francezii concepţia că sunt cei mai nenorociţi dintre oameni. De fapt, francezii sunt convinşi că sunt ceva cu totul special. Cultura lor de alcov este, într-adevăr, deosebită. Iar prin sistemul lor putred de valori, ei au devenit şi i-au făcut şi pe alţii extrem de nefericiţi, făcându-i alcoolici.


În corpul nostru mai există o energie de tip rezidual, care se află în stare potenţială, înfăşurată în osul triunghiular denumit sacru. Energia aceasta este reziduală în sensul că ea constituie energia originară fundamentală, care nu a suferit nici o diviziune. Atunci când Energia Divină pătrunde în creierul fătului suficient de dezvoltat, se descompune în trei fascicule, datorită creierului în formă de prismă, printr-un fenomen asemănător refracţiei. Energia care cade pe părţile laterale ale creierului se intersectează pătrunzând în sistemul nervos simpatic, însă atunci când Energia Divină cade în centrul creierului, ea traversează coloana vertebrală fără să fie supusă refracţiei, şi se încolăceşte în osul sacru ca energie Kundalini. Probabil că grecii cunoşteau faptul că acesta este un os sfânt şi de aceea i-au şi dat numele respectiv. Energia originară şi atotcuprinzătoare este înfăşurată de trei ori şi jumătate, aflându-se într-o stare potenţială, de repaus.

Sistemul subtil pe care îl avem în interior este înnăscut. Pe parcursul evoluţiei noastre, am dobândit şapte centri principali de energie situaţi pe coloana vertebrală şi, de asemenea, în creier. Atunci când se trezeşte energia denumită Kundalini în sanscrită, asemenea unei flori care răsare din sămânţa ei, energia respectivă traversează cei şase centri şi străpunge în final zona fontanelei denumită Brahmarandhra, conectând conştiinţa umană cu Puterea Atotpătrunzătoare a Iubirii Divine. Apare astfel în om cea de-a patra dimensiune a conştiinţei. Iată modul în care Kundalini săvârşeşte Yoga. Atunci când Kundalini se ridică, ea modifică baza de date genetice şi determină astfel o transformare a personalităţii. Cei şase centri (chakre) sunt purificaţi, alimentaţi şi iluminaţi, fapt care se reflectă la nivelul genelor amplasate câte trei de fiecare parte a spiralei ADN.

Omul trebuie să cunoască scopul ultim al existenţei sale, care este acela de a deveni Spiritul, care este reflectarea lui Dumnezeu cel Atotputernic în inima noastră. Acest lucru înseamnă descoperirea propriei identităţi, cunoaşterea Sinelui. În acelaşi timp, omul devine una cu Puterea Divină Atotpătrunzătoare a Iubirii. Conştiinţa devine iluminată de Spirit, iar vibraţiile divine încep să curgă prin sistemul nervos central, iluminând întreaga fiinţă. Putem atunci să simţim suflul răcoros al Duhului Sfânt (care este Puterea Atotpătrunzătoare a Iubirii Divine), la nivelul fontanelei şi, de asemenea, în palme şi în vârfurile degetelor.

Atingerea stării de conştiinţă fără gânduri determină instaurarea calmului şi a păcii interioare. În mod automat, începem să avem o comportare corectă şi plină de sfinţenie. Toate deprinderile rele, care au un efect distrugător, sunt părăsite. Se dobândeşte o fire inocentă şi plină de compasiune. Practicile sexuale deviate intră în normal şi chiar privirea şi atenţia devin lipsite de concupiscenţă şi de lăcomie. Căutătorul cunoaşte acum adevărul absolut în vârfurile degetelor sale. Ochii săi strălucesc, iluminaţi de un foc interior. Timpul îşi pierde puterea, iar procesul de îmbătrânire încetineşte. Acţiunea devine non-acţiune astfel încât chiar atunci când sufletul realizat acţionează, acţiunea care este determinată de Ego dispare.

Condiţionările trecutului, datorate mediului de viaţă şi care aveau un efect de înrobire totală dispar, şi în locul lor se exprimă o nouă cultură a sfinţeniei. Viaţa colectivă a Sahaja Yoghinilor devine un prilej de minunată bucurie. Sahaja Yoghinii capătă puterea de a da realizarea altor persoane, fapt care explică şi răspândirea Sahaja Yoga în şaizeci şi cinci de ţări ale lumii.

Iată dovada că ceva s-a petrecut în oamenii care au realizat trezirea în interiorul lor. Această trezire este demult aşteptată de către toţi căutătorii adevărului, drept ultima etapă care mai trebuie străbătută în cursul evoluţiei. Pentru ca ea să se realizeze, nimeni nu-i poate porunci, nimeni n-o poate cumpăra cu bani şi nimeni nu-i poate arăta lipsă de respect.

Unii oameni, care nu sunt căutători ai adevărului ci doar aroganţi sau poate proşti, pretind să primească Realizarea Sinelui cu orice preţ. Mi-am dat seama însă că este foarte greu ca aceştia să capete Realizarea căci, oricât ar încerca, în ei nu se petrece procesul aşteptat.

Al doilea tip include oamenii cruzi ca Hitler, sau cei care au fost posedaţi de idei sadice. Este foarte greu ca aceste persoane să primească Realizarea. Am descoperit cu uimire că în lume există totuşi foarte mulţi oameni care sunt căutători adevăraţi şi pasionaţi, născuţi în timpurile moderne (Ghor Kaliyuga). Este probabil ca ei să mai aibă nişte defecte omeneşti, dar Kundalini depăşeşte toate barierele, sfârşind prin a le acorda o a doua naştere. În realitate, Kundalini este Mama fiecăruia dintre noi. Ea are imprimate, asemenea unei benzi magnetice, toate informaţiile despre trecutul, inspiraţiile şi aspiraţiile noastre. Ea este Mama fiecăruia, care îşi iubeşte copilul şi este nerăbdătoare să-i dăruiască cea de-a doua naştere. Ea ne înţelege perfect şi îşi începe imediat ascensiunea, atunci când este pusă în faţa Realităţii Divine, străpungând în final zona fontanelei, ceea ce odinioară era considerat un lucru aproape imposibil de înfăptuit. Pentru aceasta nu trebuie să staţi în cap, nu trebuie să ţineţi post, nu trebuie să rostiţi incantaţii, nu e nevoie de nimic, decât de o inimă umilă, care este abandonată Divinului. Aceasta se întâmplă numai prin binecuvântarea Divinului.